20 Attachment(s)
Review: Prince of Persia: The Lost Crown
Primul contact pe care l-am avut cu seria Price of Persia a fost prin 1992, pe un PC 286 cand a venit un prieten cu o discheta cu un “joc smecher rau de tot”. Si chiar asa era primul Prince of Persia. Un joc incredibil de greu, dar care m-a prins instant prin reprezentarea grafica, prin animatii dar si prin capcanele asemanatoare cu ce vedeam prin filmele cu Indiana Jones.
Anii au trecut si in 2003, cei de la Ubisoft au inceput noua trilogie cu Prince of Persia: The Sands of Time, un joc care nu mergea prea bine pe PC-ul pe care-l aveam la vremea respectiva, dar pe care am avut norocul sa-l pot juca complet la un prieten.
Si mecanica cu derulatul timpului efectiv m-a dat pe spate, astfel ca am “mancat pe paine” aceasta trilogie, continuata cu Prince of Persia: Warrior Within (2004) si terminata intr-un mod excelent (in opinia mea) prin Prince of Persia: The Two Thrones (2005).
Dar cei de la Ubisoft nu s-au oprit aici, astfel ca in 2008 au scos un reboot cu care eu am super rezonat, cu o directie artistica incredibila, poveste interesanta, coloana sonora potrivita (inca am Sia – Breath Me in playlists) dar mai ales prin secventele de platforming in care erai ajutat de un companion, o anume printesa Elika.
Si mi-a placut atat de mult, incat in 2010 cand a iesit Prince of Persia: The Forgotten Sands, cand cei de la Ubisoft au continuat cumva trilogia inceputa in 2003, nu am reusit sa rezonez cu jocul si probabil ca multa lume nu a mai facut-o, astfel ca acel joc a ingropat cumva franciza.
Cel putin pana acum, cand cei de la Ubisoft lanseaza Prince of Persia: The Lost Crown, o oarecare intoarcere la origini dar in acelasi timp un joc modern, realizat in stil Metroidvania, dar si cu un fel de puteri ale timpului facute celebre in trilogia inceputa in 2003.
Haideti sa vedem impreuna, in randurile ce urmeaza, daca au reusit sa faca o treaba buna, sau mai bine lasau seria sa se mai odihneasca putin.
Prince of Persia: The Lost Crown se lanseaza pe 18 Ianuarie 2024 (15 Ianuarie 2024 pentru cei cu early access) si va fi disponibil pentru Nintendo Switch, PC, Playstation 4 si 5, Xbox One si Xbox Series S/X si Amazon Luna.
Prezentare si poveste
Prince of Persia: The Lost Crown este un platformer action-adventure cu o structura in stil Metroidvania, situat in mitologia Persana.
In aceasta lume, sa-i zicem “dezordonata”, il controlam pe Sargon, un tanar razboinic persan, cu abilitati unice, intr-un quest epic de a-l salva pe Printul Ghassan, mostenitorul tronului persan, actiune ce are loc pe muntele Qaf, un loc candva minunat, dar acum blestemat si ostil.
Protagonistul jocului este foarte agil si atletic, iar numeroasele sale abilitati ne vor face viata mult mai usoara pe parcursul jocului, iar cu noile abilitati deblocate sau noile puteri ale timpului, vom putea accesa zone candva inaccesibile, iar pentru asta vom face foarte mult backtracking si vom vrea sa cautam fiecare coltisor de harta, pentru noi zone si modalitati de acces, dar si pentru zone secrete, care ascund comori interesante.
Nu vreau sa intru prea mult in detaliu aici, pentru ca nu vreau sa dau spoilere de poveste sau sa spun lucruri deja cunoscute stilului respectiv de joc, dar totusi voi spune in cateva cuvinte despre ce sa ne asteaptam in acest joc.
Povestea principala tine cam 20-25h, cu 9 misiuni principale, 9 side quests interesante si unele destul de complexe, 9 boss encounters si 6 time powers.
Si multe, foarte multe puzzles interesante + multe altele pe care va voi lasa pe voi sa le descoperiti.
Iar harta este imensa si incredibil de bine realizata si este formata din 13 bioms complet diferite ca reprezentare grafica si puzzles, fiecare venind si cu cate 3 inamici unici pentru un total de peste 65 inamici diferiti.
Overall povestea nu este ceva ce va ramane cu noi mult timp, dar nu este nici ceva fortat sau de umplutura si mi s-a parut foarte bine implementata in universul Prince of Persia, dar are si suficiente intorsaturi de situatie cat sa te surprinda de cateva ori si sa te faca sa vrei sa descoperi ce se intampla mai departe.
Grafica si sunet
Jocul arata incredibil de bine pentru ce gen de joc este, desi nu pot spune ca arata a joc “current gen” si in niciun caz nu se poate compara cu Avatar, Assassin’s Creed sau alte jocuri AAA ale Ubisoft.
Este un joc facut in Unity, cu Nintendo Switch ca platforma principala de dezvoltare si de acolo au putut creste detaliile si rezolutia pentru a acomoda cat mai multe platforme.
Si totusi, nu este un joc urat – ba din contra – este un joc cu o directie artistica incredibil de frumoasa, mai ales in miscare, cu animatii fluide si decoruri complet 3D, cu personaje modelate foarte bine si un stil grafic ce m-a dus cu gandul la Prince of Persia 2008, mai cartoonish, dar totusi un veritabil Prince of Persia.
Pe consolele curente (Xbox Series X si PS5), jocul ruleaza inclusiv in 4K cu 120fps, dar in rest avem 60fps pe absolut toate consolele, de la Nintendo Switch (720p handheld, 1080p docked), la Xbox One si PS4 (1080p) + Xbox One X si PS4 Pro (4K).
Avem si 2 feluri de cinematics – unele in engine, in care camera are o mai mare libertate, miscandu-se inclusiv in spatele personajelor sau apropiindu-se foarte mult de ele – dar si unele desenate, comic book style, cu imagini miscatoare.
Iar acest stil il regasim si in dialoguri, cand apar pe ecran pozele celor care vorbesc, impreuna cu textul, dar si in anumite momente din anumite boss fights, cand se schimba complet stilul grafic mai mult spre anime-uri.
Pe partea de sunet, vocile personajelor mi s-au parut foarte bine alese si jucate, iar absolut toate dialogurile sunt vorbite, desi putem da skip fara probleme.
Iar muzica are influente orientale, dar uneori m-a dus cu gandul chiar la Witcher sau Game of Thrones.
Overall, atat vizual cat si auditiv, jocul este exact ce trebuie si impresioneaza prin stilurile alese si nu am reusit sa gasesc nici macar o problema sau un lucru pe care l-as imbunatati.
Totodata consider ca prin aceasta camera 2D, Prince of Persia: The Lost Crown reuseste sa rezolve anumite probleme de camera pe care chiar si trilogia The Sands of Time le avea.
Gameplay
Ca stil de joc, ziceam ca este un platformer 2D in stil Metroidvania (asemanator Hollow Knight sau Ori and the Will of the Wisps).
Iar asta inseamna un level design excelent, platforming fun si challenging, locatii interesante si diferite, un progression system bazat pe noi puteri dobandite dupa boss fights, care deblocheaza constant zone inaccesibile si efectiv nu-ti dau voie sa-l lasi din mana, in a good way.
Iar peste toate astea, fiind un veritabil Prince of Persia, avem puzzle-uri interesante, segmente de platforming pline de capcane, si un stil vizual si muzical inconfundabil.
Sper, sincer, ca nu se va repeta situatia lui Prince of Persia 2008 si anume – sa nu inceapa sa primeasca aprecierea fanilor abia dupa ce va fi prea tarziu pentru a obtine o continuare.
Majoritatea abilitatilor pe care le vom debloca in calatoria noastra vor fi familiare fanilor genului – lucruri precum double-jump, dash in mid-air, o forma de grapple – iar jocul nu redefineste genul, dar ce face, face incredibil de bine (evit sa folosesc cuvantul exceptional, desi l-ar cam merita uneori).
Au fost cateva sectiuni/challenges incredibile in care a trebuit sa leg atat de multe abilitati pentru a sari peste niste lame rotitoare, sa evit tepi care te omoara instant, sa ma catar pe niste pereti de unde alunec si sa fac niste salturi si dash-uri pentru a lua un obiect ce abia cand revin pe pamant il pot retine, de faceam o pauza dupa ce-mi iesea, ca sa pot sa respir si sa mai desclestesc mainile de pe controller.
Si ce e incredibil de misto realizat este ca nu se simt “cheap” sau frustrante, pentru ca raspunde atat de incredibil de bine la comenzi, incat aproape mereu cand mori, o faci din vina ta si ramai cu sentimentul – mai incerc macar o data, ca sigur iese – chiar daca asta inseamna sa mai incerci de 30 de ori la rand.
Si sunt sigur ca in modul 120fps, jocul se simte si mai responding, dar eu nu am putut sa-l joc decat in 4K 60fps.
Pe partea de combat, jocul incepe simplu cu un buton de atac si un accent destul de mare pe parry, dar totul se dezvolta super natural intr-un sistem complex de combo-uri cu ground attack + air combos + fast dash-kicks si multe altele, astfel incat luptele raman mereu la inaltime.
Si cum nu avem un block in adevaratul sens al cuvantului, daca facem parry la momentul perfect (Sekiro style) pentru anumite atacuri, facem trigger la quick executions sub forma de in game cutscenes, care elimina, de regula, inamicii “normali” intr-un mod spectaculos, recompensandu-te pentru reactia rapida.
In schimb, daca ratam un parry, suntem cumva vulnerabili la atac, iar jocul ne arata asta printr-un splash mare cu rosu, in momentul in care suntem loviti.
Si ca tot am mentionat Sekiro mai sus, pot spune ca este unul din putinele jocuri care mi-a dat aceiasi satisfactie, mai ales la boss fights, unde, daca nu invatam atacurile si nu foloseam corect acel parry, lupta era ca si pierduta.
Si ca sa raman la exemplul cu Sekiro, putem asemana oarecum chiar si combat-ul overall, care este super rapid si tactic si trebuie sa ne adaptam cu miscarile corecte (sarit, dodge, hit, parry) in combat, mai ales in primul sfert de joc, pana incepem sa deblocam abilitatile timpului.
Totodata, similar cu Hollow Knight, avem un sistem de amulete (un lantisor la gat pe care pune niste medalioane) care ofera un bonus pasiv, prin care putem face diferite build-uri (combo extender, increase melee attack, gradually restore health, si multe altele), iar aceste amulete pot fi si upgradate, facandu-le din ce in ce mai folositoare.
M-am jucat destul de mult cu aproape fiecare amuleta descoperita, dar spre final am ramas cu aceleasi 2-3 de baza pe care le-am si upgradat la maxim si 1-2 le tot schimbam in functie de situatie.
Totodata trebuie sa mentionez aici un item primit in Deluxe Edition si anume un talisman care nu ocupa loc pe lant, cu un papagal care ne urmeaza pe tot parcursul jocului si care ne semnaleaza zonele secrete sau comorile – efectiv zboara de langa noi spre un perete pe care-l putem sparge pentru a accesa o zona secreta, sau se duce la un cufar sau comoara ascunsa pentru a ne atrage atentia.
Din pacate, poate a fost putin bug-uit, dar continua sa-mi arate zonele secrete si comorile chiar si dupa ce le vazusem, astfel ca spre sfarsitul jocului ajunsesem sa-l ignor.
Tot in ajutorul nostru si pentru a face combat-ul si mai satisfacator, avem si 2 puteri speciale, numite Athra Surges, puteri care consuma o bara de energie care se incarca in combat si care pot schimba cu usurinta soarta unei lupte.
Iar aici intra niste atacuri rapide sau foarte puternice, putem face o zona de healing, sau odata activat, putem distruge tot ce se afla direct deasupra noastra.
Sunt 10 astfel de puteri pe care trebuie sa le gasim/deblocam pe parcursul jocului.
Am tot mentionat aceste puteri ale timpului, dar hai sa discutam putin despre ele.
Dupa anumiti pasi importanti in poveste, gasim de colectat niste pene, mai exact Feather of the Simurgh.
Fiecare pana ne ofera o abilitate diferita care poate altera timpul si spatiul.
Aceste puteri sunt deblocate secvential si ne vor ajuta sa progresam prin anumite sectiuni specifice din lume, dar si in puzzles sau in combat.
Iar implementarea puterilor timpului nu este asa cum ne-am fi asteptat si anume cu ceva optiune de rewind, precum in trilogia inceputa in 2003.
De data aceasta ne ofera optiunea de a face dash in aer (un fel de wall run, chiar daca nu avem pereti), double jump, sau de a face un mark/ghost in timp ce ne miscam, iar cand apasam un buton, ne putem teleporta inapoi la el, sau chiar sa vedem elemente din alte dimensiuni, cum ar fi anumite platforme sau chiar inamici.
Si cum jocurile din genul asta – Metroidania – pot deveni plictisitoare si frustrante in timp, pentru ca nu stii pe unde sa o iei si te intorci in locatii unde ai mai fost doar ca sa vezi ce anume te-a blocat si tot acest backtracking te poate face sa renunti la joc, cei de la Ubisoft au gasit o solut absolut geniala, solutie pe care sper sa o vad in toate jocurile de gen, incepand de acum.
Astfel ca au implementat un sistem prin care putem face un screenshot in game, apasand pe sageata jos, imagine ce se salveaza automat pe harta si pe care o putem vedea cu usurinta oricand, pentru a sti ce era acolo (cel fel de blocaj sau comoara).
Iar de fiecare data cand primim o putere noua, putem deschide harta si revedem toate pozele facute pentru a ne putea da seama unde putem avansa cu aceasta noua putere.
Iar prin lucru asta, mi s-a parut ca cei de la Ubisoft respecta timpul jucatorilor, iar pentru asta, au aprecierea mea.
Iar acum as vrea sa scriu cate cuvinte despre harta jocului pentru ca mi s-a parut impresionanta.
In primul rand, este absolut masiva si existat atat de multe locuri in care sa mergi dar si zone secrete de descoperit, incat chiar si cand nu te indrepti spre ceva anume, tot descoperi ceva si primesti cate ceva, intrucat explorarea este super rewarding, mai ales in zonele mai greu accesibile – fie ca e vorba de simple coins pentru a cumpara diverse, sau upgrade materials, sau ceva charms pentru medalion.
In plus, dupa cum am zis mai devreme, fiecare zona are o tema distincta care influenteaza si la ce fel de platforming puzzles ne putem astepta.
Astfel ca pe langa clasicele zone de interior, avem si zone cu gheata, nisip, apa, dar si catacombe cu acid sau pereti de cristale.
Avem si un sistem de checkpoints la niste copaci numiti Wak-Wak, dar si un sistem de fast travel destul de rudimentar si care, in opinia mea, ar fi putut fi imbunatatit macar prin legarea lui la sistemul de checkpoints.
Iar asta o spun pentru ca acei copaci sunt mult mai des intalniti pe harta, dar acele puncte de fast travel sunt foarte rare, iar cum harta este absolut masiva, puteau implementa macar one-way legatura de copaci si anume, de la orice copac sa poti face fast travel catre acele puncte fixe mai rare.
Iar asta cred ca ar elimina putin din backtracking-ul inutil, mai ales spre sfarsitul jocului.
Iar daca pe partea de combat, asa cum spuneam anterior, jocul straluceste prin combo-uri incredibile, haideti sa discutam putin si despre partea de platforming care este un deliciu.
Felul in care a fost gandita lumea te obliga efectiv sa-ti folosesti abilitatile la fiecare pas pentru a ocoli obstacolele cu ingeniozitate, inclusiv in unele locuri unde vedem ca avem nevoie de anumite abilitati pe care inca nu le-am deblocat.
Adaugam si un sistem de quick respawn care ne reseteaza fix la inceputul unei sectiuni mai dificile, daca nu murim de tot, fapt care ne porneste aproape instant intr-o noua reincercare si avem o reteta a “inca una” si “inca o data” repetate la infinit, pana reusim sa trecem peste acel hop, totul intr-un sistem super satisfacator.
Iar o sectiune care pare incredibil de grea la prima vedere si pe care, poate, o trecem dupa 10+ incercari, ne poate da o moneda rara care ne poate ajuta la upgrade-ul sabiilor, o petala speciala care poate ajuta la marirea sectiunii de viata sau chiar putem descoperi un mini-boss care ne poate oferi ceva abilitate interesanta – si pot spune ca nu am fost niciodata dezamagit de ce am gasit dupa astfel de sectiuni, o componenta importanta intr-un joc de genul acesta.
Iar pe langa tot acest world traversals si platforming elements, avem si niste puzzles incredibil de bine facute care-ti pun clar creierul la munca in feluri diferite si care-ti si ofera super rewards daca reusim sa le terminam.
Nu vreau sa intru prea mult in detaliu despre ce genuri de puzzles regasim, pentru ca vreau sa fiti la fel de surprinsi ca mine, pentru o experienta cat mai autentica, dar voi spune doar ca, reusind sa ma joc cu mult inaintea lansarii jocului, nu existau solutii pe nicaieri, astfel ca am avut 2 puzzles unde am stat blocat 2-3h la fiecare, pana am reusit sa gasesc solutia.
Iar momentul ala, cand am reusit sa gasesc o solutie la ceva atat de greu, a fost o experienta senzationala.
Un ultim aspect pe care vreau sa-l mentionez aici este pe partea de accesibilitate si anume, un alt element pe care sper sa-l vad in toate jocurile de gen in viitor.
Si anume, faptul ca putem seta nu doar dificultatea standard, dar si individual, cat damage sa primim sau sa facem inamicilor, cat de mare sa fie fereastra pentru parry, cat de mult enviromental damage sa luam sau chiar sa fim ajutati in anumite secvente mult mai grele de platforming, prin deschiderea unui portal la inceput si la finalul sectiunii respective, lucru foarte util spre finalul jocului cand poate nu mai vrei sa treci iar prin acele sectiuni mai dificile.
Iar pentru asta, cei de la Ubisoft merita felicitati.
Concluzie
Prince of Persia: The Lost Crown a reusit sa ma faca sa joc pana noaptea tarziu, lucru foarte rar intalnit in ultimii ani, iar dimineata sa ma trezesc cu el in gand si sa “mai incerc o data”.
Iar faptul ca cei de la Ubisoft au reusit sa implementeze cel putin 2 metode foarte interesante de a respecta timpul jucatorilor, face ca acest joc sa fie incredibil de fun, oricat de greu sau challenging pare initial.
Desi lansat atat de devreme in an, pot spune deja ca este un pretendent la GOTY 2024 si pentru mine va ramane acolo sus, in genul acesta, alaturi de Hollow Knight, SteamWorld Dig 2 si jocurile din seria Ori.
In cazul in care sunteti curiosi de joc dar nu stiti daca merita banii, va recomand sa incercati demo-ul disponibil deja.
Dar daca sunteti fan al jocurilor de gen, dar si al universului Prince of Persia, luati-l cu incredere.
Si da, pentru cine are dubii sau crede ca cei de la Ubisoft au aruncat un nume doar ca sa fie, pot spune foarte sincer - Prince of Persia: The Lost Crown este un veritabil Prince of Persia iar asta simti la fiecare pas, encounter sau puzzle.
Multumesc celor de la Ubisoft pentru exemplarul jocului oferit pentru review.
Nota
Story: 9
Gameplay: 10
Sunet: 9
Grafica: 9
Fun factor: 10
Nota Finala: 9.5
